Nu nu este o ştire de azi ! Este ceea ce scriau ziarele noastre în anul 1932.
La mijlocul secolului trecut nu italienii îi considerau pe români infractori şi criminali, ci vameşii români se străduiau să ţină italienii departe de frontierele României, pentru a evita o invazie a lor. Aceştia creau o grămadă de probleme, fiind violenţi şi indisciplinaţi. Poveştile acestor oameni fără căpătâi se împletesc cu ale dizidenţilor politici faţă de regimul lui Mussolini, care îşi aduceau cu ei problemele în dictatura generalului Ion Antonescu.
De curând, ziarul italienesc, „La Repubblica Parma”, a publicat un material care readuce în atenţia publică problema imigranţilor, dar nu a celor din România în Italia, ci a celor din Italia în România : „În 1942 Ministerul de Interne al Italiei a încercat să oprească emigrarea italienilor în România, unde aceştia erau prost văzuţi. În Bombay, de exemplu, cine avea de-a face cu proxenetismul era numit „italian”. Documente dintr-o epocă în care cei care treceau graniţele erau săracii Italiei, când criminali, când victime ale fărădelegilor.
În publicaţia „Redescoperă Bucureştiul de altadată”(metropotam) este redat un astfel de articol, publicat în 27 mai 1932: „Destinul a binevoit să le dea nume ca Fotino, Pesamosca ori Marino şi să-i trimeată prin Braşov, Bucuresci ori Ţara Haţegului. Nu ca turişti, ci ca pietrari, tăietori de lemne, agricultori şi, mai rar, actori. Ei sunt imigranţii italienii din România, care şi-au părăsit patria pentru un trai mai bun pe darnicele noastre plaiuri.
D-apăi italieni au venit de mult pe tărâmuri româneşti (să ne amintim de Anton-Maria del Chiaro, secretarul domnului nostru Constantin Brâncoveanu). Dar imigraţiunea actuală îşi are originea în secolul trecut. Astfel că, din 1860 până acum 12 ani (1920), au venit la noi 60.000 de italieni. Cei mai mulţi îşi au obârşia din zona Veneţia-Friul şi alte regiuni din nordul Cizmei.
Majoritatea erau de condiţiune modestă, dar înzestraţi cu hărnicie şi pricepere pentru varii profesiuni. Zidari, pietrari, faianţari, agricultori, sau … de ascuţitori de umbrele.
Dar unde ii găsim pe imigranţi sau pe urmaşii lor? Peste tot unde e rost de lucru. Scot piatra la Greci (Tulcea), unde localnicii le zic „broaştele”, muncesc pământul pe lânga Craiova sau prin Moldova, taie lemne în Haţeg… Iar la Peleş au fost zidari, după cum scrie regretata noastră regină şi poetesa Elisabeta (Carmen Sylva).
Cam toate astea, cu excepţiunea extragerii de piatră, fac italienii şi pe la Bucuresci şi impregiurimile capitalei. În oraşul nostru există vreo 7.000 de macaronari, oameni destoinici majoritatea. Muncesc greu, merg duminică la biserica lor din buricul urbei, dar ştiu şi de distracţiune!
Nu toţi italienii veniţi la noi sunt fără studii superioare, iar mulţi dintre fii de pietrari şi agricultori macaronari sunt români cu diplomă. Aţi auzit poate de Mihai (Mişu) Fotino, actor la Braşov şi tata al unui prunc de doi ani, cu acelaşi nume… Să-i urăm ca fi-su să-i calce pe urme, ba chiar să-l întreaca în renume! Iar din trecutul nu tare îndepărtat, să ni-i amintim pe Giulio Magni (arhitect şef al capitalei şi ”părintele” Halei Traian) şi pe Luigi Cazzavillan (care a fondat foaia Universul, în 1887).
În concluziune, mulţi italieni şi-au făcut un cheag aici, au ajuns persoane respectate şi nu se mai întorc în satele şi oraşele din Peninsulă. Decât pentru a-şi petrece concediul cu neamurile. Cum şi românii noştri, câti ies la plimbare prin lume, nu merg în Italia decât ca turişti.
Păi cine a auzit să plece cineva la lucru, din România în Italia?”
