Acum, când epopeea s-a încheiat şi o nouă răspântie se găseste in faţa noastră, ideea naţională, reazimul de căpetenie a vieţii de stat, trebuie adaptată împrejurărilor schimbate. Poate nu greşesc când afirm că după jertfa mare resursele de energie creatoare scăzând, mersul ascendent al acestui crez s-a oprit şi o linie de oboseală a intervenit in rândurile noastre. S-ar părea că dupa tensiunea tranşeelor, nervii discordaţi cer odihnă şi că pe urma vărsării de sânge, noi ce am câstigat in suprafaţă, am pierdut in adâncime, in orice caz, privind in jurul nostru si spunând adevărul întreg, trebuie să recunoaştem că viaţa publică, in opera ei constructivă, nu are nici tăria, nici initiativa pe care le cer noua alcătuire de stat, că fenomene de dezagregare se ivesc in aparatul nostru de putere şi că mai ales resorturile morale ale societăţii au pierdut din vigoarea lor. Sunt atâtea si atâtea semne care legitimează cele mai serioase ingrijorări. Poporul românesc, ieşit de sub patru stăpâniri deosebite, purtând influenţele a patru organizaţii de stat disparate si a patru culturi fără puncte de înrudire, sângerând pe atâtea fronturi, in prima lui perioadă de unire se infăţisează sleit si fără un relief deosebit in rezistenta lui. Spiritul curent arată semne de slăbiciune vădită, este o răsturnare a valorilor care ne-a dat criza principiului de autoritate atât de necesară intr-o muncă de consolidare, este o ezitare si balansare permanentă in constiinţe, din care a rezultat o criză a partidelor politice si, ca o consecinţă a acestor neajunsuri, o reală criză a parlamentarismului nămolit in inacţiune si retorică stearpă. Pătura conducătoare ce ar trebui acum, când se face ţara sub ochii noştri, să-si dea toată măsura ei, e năvălită de un pozitivism cras, care-i neutralizează pornirile colective. Dăm impresia că suntem un trup deşirat si bolnav si pe trupurile bolnave, aşa a fost totdeauna: se ivesc de obicei paraziţii. Uitati-vă imprejur, din toate părţile globului călători după noroc, ca intr-o noua Californie, descind pe acest pământ binecuvântat, cu care nu au nimic comun decât exploatarea lor. Acest val de străinism creşte necontenit ca o coloana de cuceritori, ivindu-se pretutindeni si lăsând in urmă o filosofie amară…

Astfel stând lucrurile, un sentiment unanim de protestare mişcă toate firile alese si le strânge laolaltă. Ne întrebăm cu groază: acesta e epilogul epopeii, darul postum al destinului după atâtea grămezi de oase ingropate pe toate câmpurile de batalie? Un elementar instinctiv de conservare tresare in noi, o agitaţie surdă se simte printre rânduri si se propagă din om in om. Lumea isi zice cu nelinişte: să ne smulgem din marasm, să alungăm zarafii din templu, să spălăm din nou altarele noastre! România unită ne-a dat o concepţie naţională eroică; ei bine, tot numai aceasta concepţie de eroism intransigent ne-o poate păstra, s-o reîntronăm deci in constiinţa publică şi să tragem toate invaţămintele ei!

Cine ar trebui să ia asupra-şi această operă de pedagogie a mulţimii, infuziunea zilnică de credinţă si sugestii coordonate metodic in vederea egoismului sacru al acestui popor? Sarcina ar fi să revie presei, care e pretutindeni cel mai viu laboratoriu al conştiinţei obşteşti. Imi veţi da voie să stărui şi de astădată, apăsând cuvântul, toate constatările ce-am făcut asupra unui trist capitol ai zilelor noastre. Domnilor, la noi, ca si in alte părţi, presa din vremuri vechi a fost o tribună consacrată de indrumare a opiniei publice. In gazetele noastre s-a pulverizat zilnic tot ce am crezut, tot ce am nădăjduit in ziua de mâine. Ziarele reprezintă nervii impresionabili ai unui popor in fluctuaţiunea lui cotidiană şi un organ de publicitate e o bucătură de toate zilele care se serveste societăţii. Aceste adevăruri au fost intelese totdeauna si de aceea cei mai buni, temperamentele de apostoli, au coborât odinioară la noi in gazetărie si au scris cu sângele lor pagini nemuritoare. Să vă vorbesc de activitatea ziaristică a lui C.A.Rosetti, de împletiturile de fulgere ale lui Eminescu sau de articolele de-o jumătate de veac ale lui George Bariţiu aici, in Ardeal? Ştiţi foarte bine că istoria noastră politică se confundă cu istoria presei româneşti si că ideea naţională şi-a propagat evanghelia ei prin aceste tipare indispensabile.

De-o sută de ani respirăm prin presă, gazetele sunt plămânii neamului. Perioada de după război, cu lâncezeala ei, ne-a impins intr-o teribilă maladie, ni s-au îmbolnăvit plămânii, domnilor, atacaţi in mod intempestiv de miasme parazitare. Nimic nu poate învedera mai evident criza sufletească in care ne găsim, decât faptul că secretul tiparului l-am pierdut din mână, a ieşit din familie si a intrat in posesia altora. După pleiada marilor gazetari, care prezentau o garanţie intelectuală si morală pe seama publicului, negustorii analfabeţi au acaparat ziarele si au preschimbat aportolia in tabără. Un spirit nou s-a sălaşluit deodată cu ei in ziaristica ţării. Este mai intâi o absolută atrofiere a sentimentului naţional. Adevărurile organice ale sufletului românesc, pe care noi le-am auncat de-a pururi in cumpănă istoriei, ei nu le pricep şi nu le propagă. Este, al doilea, o metodică indrumare a spiritului public spre o albie internaţională, un cinism necunoscut in analele noastre, o tendinţă de-a diminua prestigiul credinţelor din străbuni, o nesocotire a valorilor de la inălţimea tronului regal până  jos. Scrisul îlor lasă impresia că suntem o societate pripită, fără rădăcini, oameni ai clipei, fără  morminte, un fel de târg slobod în care toate sunt de vânzare. Adaugaţi la aceasta nota antiintelectuală, brutală inconştienţă cu care se tratează toate problemele curente... La lumina acestor dureroase constatări, întreb : este o asemenea presă un organ al consolidării noastre de stat? Este, pentru raporturile noastre externe, o oglindă reală a situaţiei şi pentru viaţa noastră de interior un stimulent necesar? Am să vă prezint doar două exemple, ca să vedem unde suntem!

(Continuarea, sâmbătă, 30 ianuarie 2016)