Povestea de dragoste, pe care v-o prezentăm, a avut trei eroi: Maruca Cantacuzino (Maria Rosetti-Tescanu) şi doi bărbaţi- Nae Ionescu şi George Enescu. Maruca făcea parte dintr-o veche familie boierească şi s-a măritat când avea 18 ani cu Mihai Cantacuzino, fiul Nababului, cel mai bogat om din România. Maruca era o apropiată a Reginei Maria şi a trăit o adevărată dramă când a descoperit că soţul o înşela cu propria ei soră, Nellie. Dezamăgită a cerut divorţul, dar s-au împăcat. Din păcate, Mihai Cantacuzino a murit, în 1928, la scurt timp, după acest episod într-un accident de automobil. Maruca era o femeie frumosă, înaltă subţire, brună, era o apariţie spectaculoasă, dar avea o natură nevrotică. Seratele ei aveau loc în luxosul palat de pe Calea Victoriei şi gravitau în jurul lui George Enescu, care era încântat să dea recitaluri pentru lumea bună bucureşteană. Cei doi erau deja amanţi în acea perioadă.

Filosoful  Nae Ionescu (n 1890 – d. 1940) era cu 13 ani mai tânăr decât Maruca Cantacuzino. Mai avea un doi fraţi şi o soră. Pe 25 noiembrie 1915 s-a căsătorit cu Elena Margareta Fotino. Pleacă în 1916 în Germania să îşi continue studiile. A fost închis în lagărul de prizonieri de la Celle-Schloss, Hanovra, până în august 1917. Întors la Bucureşti, în 1919,  face carieră ca profesor universitar şi gazetar. Devine unul dintre cuceritorii Bucureştiului. Era un personaj controversat, influent mai ales printre studenţi.

Compozitorul George Enescu (1881-1955) a fost unul dintre protejaţii Marucăi Cantacuzino. S-au cunoscut înaintea primului război mondial. Enescu era vedeta seratelor muzicale din casele ei din Bucureşti, Sinaia şi Teşcani.

În iunie 1930, Nae Ionescu se separă de soţie, fără a divorţa vreodată. În acea perioadă începe legătura amoroasă cu Maruca, vizitând-o des în palatul de pe Calea Victoriei. Iar cum la Bucureşti nimic nu era secret, legătura lor devine faimoasă. Nici Nae Ionescu nu se ferea, nu venea pe ascuns, era adesea în salonul ei plin de musafiri, ca amant oficial. Totul se petrecea sub ochii îngăduitori ai lui Enescu, amantul părăsit. Se păstrează încă poveşti despre relaţia dintre cei trei. Spre exemplu, se spune că într-o seară Enescu se întoarce în vila Luminiş din Sinaia, unde locuia cu prinţesa, şi o găseşte pe Maruca în dormitor cu Nae Ionescu. Acesta are o replică demnă de filmele hollywoodiene: “Ieşi afară stârpitură!” Iar, genialul Enescu s-a conformat!

Se spune că Nae Ionescu frecventa Palatul Cantacuzino şi pentru patul prinţesei, dar mai ales pentru a fi văzut. Era o chestiune de statut, deşi poza într-un indiferent la ierarhiile sociale. Voia să pară deasupra acestor vanităţi vulgare. Voia să treacă drept un dezabuzat, distant, şi afişa o mină diabolică. I-a păcălit pe mulţi, deşi se spune că era un manipulator tipic. Era un cinic iar interesele lui băneşti au fost foarte mari. Îi plăceau luxul şi confortul. Pentru a-şi acoperi pretenţiile a intrat în diverse combinaţii dubioase.

Spre exemplu,  a semnat o poliţă în fals, care a fost acoperită de bancherul Aristide Blank.(fostul soţ al Cellei Delavrancea). Se îmbrăca foarte cochet, elegant, chiar pretenţios. A fost reprezentantul IG Farben Industrie în România şi a negociat o afacere de foarte multe milioane  cu vagoane de oţel pentru industriaşul Malaxa. Era o poziţie care nu se potriveşte cu veleităţile lui de filosof şi ortodoxist sustras contingentului. Conducea maşini luxoase (a avut un Mercedes si apoi Maybach). A fost deţinătorul a mai multor vile, în Bucureşti, la Băneasa şi la Balcic. Încerca să scape de “ştampila” de filosof, dorind să fie recunoscut drept o persoană potentă financiar şi un bun sportiv. Era un mare cuceritor, afişându-se cu o frumuseţe a epocii, mult mai tânără decât el, Elena Popovici-Lupa (cum scrie Mircea Vulcănescu). Aura de indiferenţă pe care o afişa în societate era doar o mască, o imagine impusă chiar de el. Nae Ionescu era foarte interesat să fie adulat, considerat un semizeu. I-a fost foarte uşor cu studenţii, era de ajuns să tacă, să îi privească cu ochii lui verzi, pe sub sprâncenele stufoase...  

Cu clasa de sus a Bucureştiului a fost însă mult mai complicat. A fost un fel de Rică Venturiano, cu ifose metafizice, un farseur care juca pe mize foarte mari. A fost un om al dispreţului, nu a scris nimic memorabil, nu a fost un creator, nu a fost un om al bibliotecilor sau al chiliei mănăstireşti. Nu a fost omul singurătăţii, al recluziunii, al meditaţiei metafizice, cum lăsa să se înţeleagă. A fost omul vieţii, al sângelui şi al cărnii, al banilor, al faimei, al politicii şi al puterii.

Pentru el Maruca Cantacuziono a fost un trofeu, o pradă de soi a unui vânător ambiţios. S-a folosit de ea pentru prestigiul personal. A făcut să se vorbească despre el ca despre un amant  cu mari cuceriri,  dar şi ca despre un ins cu capacităţi volitive, cu un caracter excepţional.

Memorialiştii nu ne-au putut lămuri pe deplin despre ceea ce era fascinant la el, deoarece erau discipolii lui, fără o judecată proprie sănătoasă.

În relaţia cu Maruca, nu a făcut altceva decât să profite de nevroza unei femei marcată de moartea prematură a soţului ei.

Nae Ionescu era mai tânăr cu 13 ani şi venea în palatul nababului Cantacuzino pentru a lua contact cu o lume exclusivistă, cu boierimea românească, în care Enescu era tolerat datorită abilităţilor sale muzicale extraordinare. Nae Ionesc avea acelaşi statut, iar snobismul său social a funcţionat şi l-a ajutat să ajungă în cercuri ale elitei timpului. A ajuns, la un moment dat, în anturajul Regelui Carol (un alt mare manipulator) care l-a citit repede şi s-a debarasat de el. Carol s-a folosit de faima lui Ionescu, care fusese implicat în restauraţia din iunie 1930, iar apoi s-a debarasat de el. Ca să îşi ia revanşa s-a amestecat printre legionari, cu aceeaşi ambiţie de a le fi sfetnic şi i-a îndemnat să îl conteste şi să îl atace pe rege. De aici a ieşit zvonul că în martie 1940 când a murit subit, la puţin timp după ce se întorsese din lagărul de la Miercurea Ciuc, că la mijloc ar fi fost mâna regelui. S-a spus că a fost un asasinat instrumentat de Mihai Moruzov, şeful SSI, care îl fila şi îi asculta convorbirile telefonice. Ideea asasinatului, deşi sună bine pentru aura lui de filosof şi conspirator, este falsă.. Nae Ionescu a făcut infarct în vila sa de la Băneasa. De funeralii s-a ocupat  Cella Delavrancea ultima lui pasiune.

Nae Ionescu nu a fost deloc meloman. Seratele Marucăi Cantacuzino îl lăsau rece, însă adora anturajul şi influenţa stăpânei casei. Ionescu nu a iubit-o pe prinţesă, însă Maruca l-a iubit cu pasiune. Când a părăsit-o (5 iulie 1933) a căzut într-o gravă depresie şi şi-a dat foc. A supravieţuit însă ca prin miracol şi a zăcut multă vreme. Vestea tentativei de sinucidere şi a manierei extrem de violente de a-şi lua viaţa a făcut înconjurul Bucureştilor şi i-a adus glorie amantului care deja se resemnase cu o altă femeie. Maruca şi-a revenit abia după doi ani, prin 1935. În tot acest timp Enescu i-a fost alături. În 1937 cei doi s-au căsătorit, iar una din domnişoarele de onoare a fost… Cella Delavrancea!  Au părăsit România în 1939, s-au întors după război şi au plecat din nou, definitiv, în 1946. Sunt îngropaţi în cimitirul Pere Lachaise din Paris, unul lângă celălalt.