“L” şi atât! Aşa îi place să se prezinte. A fost întotdeauna altfel, i-a plăcut să rupă rândurile pentru că aşa a simţit că trebuie să facă. Forţa care vine din interiorul ei este prea mare pentru a fi blocată de formalităţile sociale. Cine e capabil să treacă de bariera acestor formalităţi, o poate înţelege şi pe “L”, lupoaica şefă din galeria petrolistă.

Începutul aventurii ei în galeria Petrolului a fost unul care ar fi descurajat, poate, o persoană mai slabă de înger. “De când am eu amintiri, ţin cu Petrolul. Dragostea asta pentru echipă a venit din familie, în primul rând. Ţin minte că era în 2002 când băieţii de la bloc mi-au spus să vin la un meci în deplasare, la Piteşti. M-am pierdut de ei la stadion, dar a venit Fram, fratele lui Şuncă şi mi-a zis: Tu eşti Lăcrămioara? I-am spus că da şi m-a urcat într-un autocar plin de rockeri, iar experienţa pe care am trăit-o la stadion, în Trivale, a fost foarte intensă pentru mine. Aşa a început totul”.

A urmat în viaţa echipei o lungă perioadă în liga a doua, dar la meciurile Petrolului, “L” era în tribune. Nu s-a dezis de echipă nici măcar atunci când Petrolul îşi cam pierduse identitatea şi juca la Moreni sau Mogoşoaia. Şi a venit perioada campaniei Petrolul e al nostru.

“Acela a fost un moment în care mi-am dat seama că putem face cu adevărat ceva. Cu ajutorul lui Răchită, cu ajutorul lui Pătraru, pentru că ăsta este adevărul, am făcut o echipă nouă. Îmi aduc aminte că mă duceam la şcoală, apoi eram pe stradă, să adun semnături. Cred că 10% din reuşita campaniei mi se datorează”, a punctat “L” cu o nedisimulată satisfacţie.

De altfel, ca orice petrolist cu state vechi, ea se mândreşte, pe bună dreptate, cu faptul că a stat lângă echipă şi când a fost greu, căci la bine toată lumea vine în tribune: “Eram vreo 250 de oameni care veneam la fiecare meci şi eram mândri că suntem petrolişti, chiar dacă eram luaţi la mişto că ţinem cu echipa asta, care termina mereu pe locul al treilea în liga a II-a. Cine are Petrolul în suflet este alături de echipă în orice moment, nu doar când este bine. Sincer, nu ştiu câţi dintre suporterii care vin acum la stadion iubesc Petrolul aşa cum îl iubim noi!”

Uşoara dezamăgire îi dispare rapid, însă, când în discuţie vine Vlad, băiatul ei, care va împlini, în luna mai, 6 ani: “Cu o zi înainte să se nască Vlad Cristian am fost la meci! Cele două ore când mă aflu pe stadion mă încarcă efectiv. Sunt două ore magice.  Aşa era şi înainte şi aşa va fi mereu, în cazul meu! Ca mamă, Vlad este prioritatea mea. Dar, când sunt pe stadion, nu există altceva în afară de Petrolul!”

Când stai de vorbă cu “L” despre Petrolul, timpul se comprimă. Aşa cum şi cei 90 de ani de existenţă a echipei sunt comprimaţi în noţiunile pe care ea le are despre club: “Evident că ştiu toată istoria clubului. Bunicul a fost arbitru de fotbal, tata a fost corespondent la Sportul până în 86 şi am avut preocuparea asta de a cunoaşte istoria Petrolului. Când iubeşti ceva, trebuie să ştii de unde a plecat şi unde a ajuns. E normal!”.

“L”este, din punctul meu de vedere, cea mai mare petrolistă pe care o cunosc. În sensul că are trăirea reală pentru culorile galben-albastre, nu e doar un trup care poartă însemnele echipei. La propriu, pentru că are tatuat, printre altele, şi numele echipei. “Nu toată lumea înţelege ideea de a te tatua. Eu consider că e o oglindă a sufletului. Uite, m-a întrebat cineva, recent, de ce nu am tatuaj cu Lupii Galbeni. Eu i-am răspuns că Petrolul este echipa mea, Ploieştiul este oraşul meu, iar Prahova e patria mea. Naţionala mea chiar este Petrolul!”

Pe scurt, aceasta este “L”, un om sensibil şi rebel în acelaşi timp, o mamă atentă, un suporter care are şi fond, nu doar formă. O tânără care merge înainte, dincolo de orice greutăţi, cu Petrolul tatuat pe suflet!