Nemulţumit că lumea îl numeşte „bolşevic”, Ion Iliescu a postat un mesaj pe blogul său „Eu, bolşevicul!”. Fostul preşedinte spune că s-a săturat să fie învinovăţit pentru tot ceea ce se întâmplă rău în ţară şi se arată nemulţumit de eticheta pusă.

„Etichetele nu explică nimic, nu rezolvă nimic”, a spus fostul preşedinte, precizând că România de astăzi este „o operă colectivă”. „Ţapii ispăşitori nu ţin de foame!”, a scris Iliescu.

„Acesta nu este un pamflet! Nu mi-am propus să fac concurenţă nimănui. Este însă monoton, şi până la urmă plictisitor ca, de fiecare dată când cuiva nu-i plac ochii mei, să aud aceeaşi placă: „Ion Iliescu, bolşevicul!” De ce doar ”bolşevicul”? De ce nu şi „comunistul”? Sună mai fioros bolşevismul? E doar un cuvânt, şi nici măcar de rău nu e! Cuvântul rusesc (больше) înseamnă „mai mult”, „mai mare”. În engleză, spre exemplu, pentru o perioadă de timp „bolşevic” a fost tradus ca „maximalist”. Adică radical. Ceea ce, trebuie să recunosc, nu mi se potriveşte! Nu sunt un radical. Dimpotrivă. Mereu mi s-a reproşat că gândesc prea mult, că sunt prea moale, că nu iau lucrurile în mână, că nu tai în carne vie! Mulţumesc! „Chirurgia” asta nu este de mine! Eu cred în democraţie, care e operă colectivă. Cu autori anonimi!

Şi cu toate astea pentru unii sunt un bolşevic! Fie! Dar sunt „bolşevic” pe banii mei, câtă vreme şi din taxele plătite de mine sunt înjurat cu sârg, pe acest motiv, la televiziunea publică, de tot felul de indivizi, care fac apologia capitalismului pur şi dur, în timp ce trăiesc din bani publici. Şi trăiesc foarte bine, să nu le fie de deochi! Dacă şi cei de la televiziunile private, care mă înjură tot pe motiv de „bolşevism”, şi-ar plăti datoriile către stat, din care s-ar putea finanţa programele sociale, m-aş fi împăcat cu soarta: o fac pentru o cauză nobilă, servesc interesul public. Dar cum n-o fac, pot să mă gândesc că altele sunt motivele „radicalismului” lor. Şi sunt oricum, numai nobile, nu.

Un discurs aproape fascist ocupă spaţiul dezbaterii publice. Discurs care este produsul unei ignoranţe de nimic scuzabilă. Nu ne place felul în care arată societatea noastră astăzi? Atunci s-o schimbăm! Dar nu lipind etichete unora sau altora o vom face. Etichetele nu explică nimic, nu rezolvă nimic.

Când am arătat pericolele lui „restitutio in integrum”, un cor de proteste s-a auzit până la cer: „Bolşevicul Iliescu nu vrea să dea înapoi casele furate de ai lui!” Culmea e că mă înjurau şi aceia daţi afară din casele revendicate de mafia imobiliară, pe umărul căreia plângeau! Acum vedem că totul a fost premeditat, că jurnalişti şi formatori de opinie, intelectuali publici, oameni puşi să apere legea, au fost plătiţi de mafie, pentru a-şi atinge obiectivele, şi pentru a fura cu acte în regulă sume uriaşe din bani publici. În schimb eu eram ”bolşevic”, pentru că mă opuneam jafului premeditat!

Acelaşi cor de bocitoare plătite mă înjura şi când atrăgeam atenţia asupra pericolului reprezentat de destructurarea sistemului de administrare a fondului forestier. „Bolşevicul de Iliescu nu vrea să ne dea pădurile înapoi!” Acum plângem după păduri, şi admirăm munţii cheliţi de vegetaţie!

Să amintesc şi de pledoaria mea pentru păstrarea unui sector public semnificativ în economie, mai ales în sectorul bancar, în energie şi în alte zone, monopol natural. „Bolşevicul de Iliescu, nu vrea capitalism!” Acum avem capitalism. Şi nu ne place? Parcă ieri a fost ieri momentul în care eram apostrofat chiar şi de muncitori şi de sindicate, care vroiau musai privatizarea fabricii lor, spre pildă. Fabrică luată de un capitalist de bine, rasă de pe faţa pământului, şi transformată, ca multe altele, în afacere imobiliară. Dar nimeni nu-i vinovat, în afară de „bolşevicul” de Iliescu! Care nu vrea privatizare!

Ca şi democraţia, şi ceea ce este România azi e operă colectivă. Regret s-o spun: ţapii ispăşitori nu ţin de foame! Deciziile nu le-am luat eu singur. Am avut şi avem un Parlament, am avut şi avem partide, avem societate civilă, suntem liberi să ne informăm.

Deciziile au fost luate în comun. În democraţie majoritatea decide. Şi îşi asumă consecinţele deciziilor. Democraţia nu există fără responsabilitatea fiecăruia dintre noi. Eu, „bolşevicul”, aşa văd lucrurile. Dar poate greşesc. Poate democraţia este despre altceva. Poate este despre cei puţini care profită, şi foarte mulţi care plătesc pentru a le face profitul mare. Dar, cum spuneam, eu nu aşa văd lucrurile. Şi nici nu le pot accepta aşa, oricum aş fi etichetat”.