Actul de la 23 august a marcat profund istoria României. Puţini au ştiut atunci ce implicaţii va avea arestarea mareşalului Antonescu şi schimbarea cu 180 grade a politicii externe în numai câteva ore. La fel de năucitoare a fost această schimbare şi pentru soldaţii germani care apărau rafinăriile din jurul Ploieştiului de bombardierele americane.  Aceasta a fost senzaţia unui veteran Wilfried H. Lang care a povestit şi chiar a scos o carte „Un Stalingrad pe Dunăre” despre implicaţiile insurecţiei din 23 august, data la care România a rupt alianţa militară cu Germania şi s-a raliat poziţiei Naţiunilor Unite (respectiv Armata Sovietică, cel mai apropiat reprezentant al aliaţilor).

Wilfried H. Lang avea 19 ani în 1944 şi era artilerist cu (Flackhelfer – ajutor încărcător). Mărturia de acum a tânărului soldat de atunci spune mai multe decât orice manual alternativ de istorie. Lang era născut în România, deoarece tatăl său fusese angajat al rafinăriei Royal Dutch din Câmpina şi se stabilise cu familia la Ploieşti.

Tânărul Wilfried Lang era pus într-o situaţie ciudată în noaptea de 23/24 august 1944, din cauza schimbării raporturilor, care până atunci erau fireşti, chiar prieteneşti, între forţele române si armatele celui de-al Treilea Reich. Lang a părăsit ţara cu ultimele trupe germane, altfel, ar fi riscat să ajunga în prizonieratul sovietic, din care s-au mai întors doar 10% din prizionerii germani. „La 23 august 1944, soldatul german a perceput răsturnările din România ca pe o trădare. După mai bine de cinci decenii, dovadă a spiritului de onoare german, nici unul dintre veteranii care au participat la simpozion nu i-au făcut Regelui vreunun reproş, deşi unii dintre ei au făcut până la zece ani de prizonierat în condiţii atroce, la ruşi...” (Wilfried H. Lang)

Proclamaţia Regelui Mihai I din seara zilei de 23 august 1944 a provocat nedumerire şi o confuzie generală de ambele părţi, germană şi română. Starea de neîncredere între trupele române şi germane începea să se manifeste, mai ales după bombardarea Bucureşiului de către o escadrilă de avioane Junkers JU 87 („Stuka"), şi după declaraţia de război a României către Germania. Comandanţii români nu aveau ordine şi nu ştiau cum să pună în practică apelul regelui la evacuarea teritoriului românesc de trupele germane „inamice”.

În Prahova îşi avea baza puternica Divizie a 5-a Anti-aeriană a Luftwaffe care apăra spaţiul aerian al României, care dispunea de 228 de guri de foc cu calibre cuprinse între 88-128 mm. Tunurile de 128 erau montate pe afet de cale ferată în zona Boldeşti, care executau tragerile la mare altitudine ghidate prin radar spre disperarea piloţilor americani care înregistrau mari pierderi din cauza acestor tunuri. Mai existau 16 baterii de 88 mm româneşti care luptau alături de nemţi. Subzistenţa şi aprovizionarea bateriilor româneşti cu muniţie era asigurată tot de trupele germane.

 Divizia a 5-a a rămas fără stat major deoarece fusese capturat la Bucureşti de trupele române, alături de membrii Misiunii Germane şi Statul Major al Comandamentului Sud al armatelor germane, împreună cu generalii Hansen şi Gerstenberg luaţi prizonieri. Cei rămaşi în locul comandanţilor au cerut lămuriri prin telefon de la Marele Stat Major (OKW), primind ordinul stereotip „Rezistaţi până la ultima picătură de sânge”. Cum asemena absurdităţi deveniseră deja arhicunoscute în timpul retragerii de pe teritoriul sovietic, comandanţii bateriilor de pe valea Teleajenului s-au hotărât să se concentreze în apropierea localităţii Scăeni, unde se afla o cazemată subterană de comandament, din beton armat şi un depozit de muniţie cuprinzător.

Foştii camarazi nu vroiau să se lupte

„Un ofiţer de legătură român, locotenentul Petrescu, a venit în tabǎra germanǎ pe 26 august, sfătuindu-ne să ne retragem, ei având ordin să ne atace a doua zi. Artileriştii români, de fapt, nu aveau de gând să lupte împotriva noastră din două motive bine definite: pe de-o parte fuseseră fraţi de arme, luptând cot la cot cu noi până mai alaltăeri, pe de altă parte cunoşteau puterea noastră de foc, nefiind nebuni să se sinucidă”.

O luptă de operetă pentru liniştea guvernanţilor

„Pentru a respecta totuşi ordinele primite dela şefii lor ignoranţi din Bucureşti, s-a convenit un atac formal, la care să se tragă în aer cu tunurile. Atacul a durat 10 minute şi s-a soldat cu o gleznă scrântită a unui ostaş român. Pe 28 august 1944, a sosit la faţa locului Regimentul 32 Infanterie Butuleasa. Locotenentul Petrescu ne-a prevenit şi ne-a implorat să plecăm, infanteria urmând să ne atace a doua zi. Noi am rugat partea română să nu ne atace, deoarece neavând armament de infanterie, trebuia să ripostăm cu tunurile de 88 mm. Neavând nicio posibilitate de replica eficient, comandantul german a ordonat retragerea spre nord, cu intenţia de a forţa trecătoarea Bratocea pentru a trece apoi în Transilvania. Sub protecţia întunericului, coloana de autocamioane germane s-a pus în mişcare.

Măcelul de la Lipăneşti

„În zorii zilei de 29 august infanteria română a atacat totuşi. Am fost nevoiţi să ne apărăm prin foc de tun. Rezultatul a fost un dezastru pentru infanteriştii români. După ce s-au repliat trupele române, am fost atacaţi cu aruncătoare de 88 mm (aruncător de mine n.r.), care ne-au decimat în mod serios. În seara aceleiaşi zile, târziu, ne-am retras apoi în direcţia Lipăneşti, unde am intrat într-o ambuscadă ce ne fusese pregătită acolo. Datorită unei companii de ucrainieni din armata lui Vlasov, care luptau de partea germană cu o dârzenie nemaipomenită, am reuşit să spargem cordonul românesc de încercuire, trecând mai departe spre Vălenii de Munte, Cheia şi apoi Braşov”. Încleştarea scurtă s-a soldat cu zeci de victime pentru ambele tabere.   

De la Braşov, în gulag

Pe 30 august, în timp ce trupele sovietice intrau în Bucureştiul eliberat de trupele române,  subunitatea  germană care plecase de la Boldeşti ajunsese în apropiere de Cheia. „În zorii zilei am ajuns pe o pajişte în apropiere de Cheia. Bucătarii nemţi au distribuit cafea şi sandviciuri pentru toţi participanţii. Am rămas însă extrem de uimit când am văzut că o serie de soldaţi germani îşi aruncau armele şi muniţia, fiind dispuşi să se predea. Şi, într-adevar, după ce am ajuns la Săcele, ei s-au predat Armatei Române, reprezentată prin câteva companii de infanterie, deci vreo 100-150 de români faţă de cateva mii de nemţi, sătui de război, care nu voiau să mai lupte. Ucrainenii, nefiind dispuşi să se predea, dispăruseră în munţi prin trecătoarea Bratocea. Primind promisiunea că vor rămâne în prizionierat românesc, mulţi soldaţi germani s-au predat necondiţionat forţelor armate româneşti. Această promisiune nu a fost însă respectată şi aproape toţi au pierit, mai târziu, în lagărele sovietice. După război nu am mai auzit despre niciunul dintre cei, care se predaseră în ziua de 30 august 1944 la Braşov. Un grup, în care mă aflam şi eu, am continuat drumul spre Ghimbav, unde speram să întâlnim aviaţia germană de vănătoare. Aceştia însă, se retrăseseră cu două zile înainte, nestingheriţi de nimeni. Grupul nostru, format din doar 18 oameni, s-a retras apoi până pe malul drept al Mureşului, unde am fost întâmpinaţi de honvezii maghiari”.

Wehrmacht-ul (Armata Germană în perioada 1935-1945) a pierdut pe teritoriul României după insurecţia din 23 august 1944, peste 400.000 de oameni. Aici este socotită şi perioada de lupte pentru eliberarea Transilvaniei din toamna anului 1944.