Pe 27 septembrie 1914, după aproape 3 luni de supărare şi mâhnire, Carol I, primul rege al României, constructorul României moderne, se stingea din viaţă la Castelul Peleş. A doua zi, pe 28 septembrie,  principele moştenitor Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen, în vârstă de 49 de ani, depunea jurământul în demnitatea de Rege al României, în prezenţa Corpurilor legiuitoare, a membrilor familiei domnitoare şi a Mitropolitului primat.

Nu ne propunem să enumerăm cronologic viaţa şi faptele lui Ferdinand, poreclit „cel Loaial“. Vom  aprecia însă diferenţele faţă de predecesorul monarh şi contextul social, politic şi internaţional, precum şi imensul noroc pe care soarta l-a purtat lui Ferdinand şi României la final de Mare Război. După aprecierea lui Nicolae Iorga în 1914, noul rege era „un necunoscut, un neluat în seamă“ şi acest lucru nu era întâmplător deoarece unchiul său, Carol I, îl tutelase cu autoritate şi nu îi îngăduia niciun act de independenţă. Cercul de prieteni al cuplului priciar – după căsătoria din 1892 lui Ferdinand cu prinţesa Maria de Saxa-Coburg şi Gotha, nepoată a reginei Victoria a Marii Britanii şi a împăratului Rusiei, Alexandru al III-lea – era extrem de strâmt, regele Carol monitorizând cu mare atenţie cine intra în contact cu moştenitorul tronului şi soţia acestuia. Principele a fost ţinut departe de viaţa politică românească, neîngăduindu-se  să primească vizitele fruntaşilor politici. În afară de câteva prezenţe la ceremonii de protocol şi la specacole de teatru, opinia publică nu ştia mai nimic de viaţa cuplului princiar.

Principesa Maria va scrie mai târziu, când va fi regină, despre tratamentul de cazarmă pe care Carol I l-a aplicat celor doi soţi. „Mi-a pricinuit  multă amărăciune şi ne-a întunecat tinereţea. Ferdinand nu împărtăşea întotdeauna părerile unchiului şi uneori se simţea jignit, umilit, prin purtările lui poruncitoare, însă rămânea tot supus şi ascultător, încât îl admiram, cu toate că simţeam că fierbe sângele în mine“, relata aceasta în „Povestea Vieţii Mele“.

Ferdinand reuşeşte totuşi să găsească un prilej de refulare prin chefurile zgomotoase ţinute la unitatea militară pe care o comanda. Bârfele au apărut imediat pe piaţă şi Principele s-a ales imediat cu porecle precum „Urecheatul“, „Chibiţul“, „Moş Teacă“. Nici Maria nu a rămas mai prejos şi s-a regăsit prin relaţii extraconjugale, dar de notorietate, precum cea cu prinţul Barbu Ştirbey, cumnat al liderului PNL, Ioan I. C. Brătianu.

Timid şi ezitant în politică

La început de domnie, Ferdinand se purta în politică ca un adoloescent timid şi nu părea deloc pregătit şi dornic să devină suveran. Iar cum Maria era exact opusul lui, regina se va implica de acum încolo foarte energic în viaţa politică a ţării, apropiind tot mai mult Casa Regală de politica Partidului Naţional Liberal şi în contextul internaţional de atunci, de o alianţă cu Antanta (Marea Britanie, Franţa, Rusia), împotriva Puterilor Centrale (Germania, Austro-Ungaria-Turcia).

Regina Maria a depus eforturi permenente pentru a zdruncina convingerile filo-germane ale soţului său. Aceasta îi mărturisea lui I.G. Duca motivaţiile sale: „Nu mi-am sacrificat tinereţea şi nu m-am ostenit să dau ţării aceşti moştenitori de Coroană ca să-i văd rătăcind prin lume... Altă patrie decât România nu am“.

Regele a scos spada împotriva ţării sale de origine. La Palatul Cotroceni a avut loc Consiliul de Coroană din 14 august 1916 care votat în majoritate intrarea în război împotriva Austro-Ungariei. „Am ajuns, cu durere, la concluzia că interesele României nu merg alături de cele ale Austro-Ungariei şi, în consecinţă, cu cele ale Germaniei“, a explicat Ferdinand. Consiliul a votat cu o largă majoritate intrarea în război împotriva Austro-Ungariei, decizie pe care monarhul german şi-a însuşit-o cu lacrimi în ochi şi cu sufletul răvăşit.

Refluxul

Din păcate entuziasmul patriotic nu a compensat lipsa de pregătire a Armatei. Fronturile se prăbuşesc, Oltenia este cucerită, apoi germanii trec râul Olt, Argeş. În noiembrie, Regele şi Guvernul părăsesc Bucureştiul şi stabilesc capitala provizorie la Iaşi. Singurul teritoriu liber a rămas Moldova.

Germanii vor să încheie pace cu România, dar cu condiţia înlăturării dinastiei. Politicienii filogermani rămaşi la Bucureşti sunt primi militanţi ai acestei idei. Socialiştii din ţară cer şi ei abdicarea regelui şi proclamarea republicii. Monarhul rezistă supliciului cu o voinţă necunoscută până atunci de apropiaţi. „A fost admirabil, a înfruntat înfrângerile, umilinţele cu o tărie sufletească neobişnuită“, descrie IG Duca aceste moment delicate. 

O promisiune

Pentru a nu exista totuşi „defecţiuni“ în rândul Armatei Române, precum cele din armata rusă  şi pentru a se putea conta pe fidelitatea trupei, Regele face pe 23 martie 1917 o proclamaţie extrem de importantă pe care o va respecta după război: „Vouă, fiilor de ţărani, care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, regele vostru, că pe lângă răsplata cea mare a izbânzii, aţi câştigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat. Vi se va da pământ. Vi se va da şi o largă participare la treburile statului“.

O pace greu de semnat

Aliantul rus a ieşit din război, iar România a fost nevoită să negocieze un armistiţiu în noiembrie 1917. Guvernul se aştepta la ce e mai rău pentru momentul „negocierii“ păcii. Cele 9 puncte din lista de condiţii germane erau draconice. România pierdea Dobrogea, Dunărea, Severinul, trecătorile, căile ferate, concesionarea resurselor de petrol pentru o perioadă de 90 de ani şi trebuia să-şi desfiinţeze armata. Guvernul Marghiloman, de sacrificiu, acceptă condiţiile dar regele amână momentul ratificării, în ciuda presiunilor exercitate. În paralel, Casa Regală primeşte altă lovitură, în august 1918, principele Carol fuge în Rusia, la Odessa pentru se căsători cu o Ioana Maria (Zizi) Lambrino, fiica unui ofiţer.

Un imens noroc

Cu toate presiunile, germanii nu pot obţine timp de peste 6 luni, capitularea României. Regele a tot amânat momentul contrasemnării unei păci umilitoare, fără să ştie că soarta războiului va fi întoarsă. Momentul s-a petrecut la finalul lunii octombrie 1918. Bulgaria, Turcia, Austro-Ungaria cer pacea. Ultima va fi Germania care va semna, pe 11 noiembrie, la Compiegne, în vestul Franţei, capitularea.  România ieşea surprinzător de bine din război, în martie 1918 Basarabia se unise cu ţara, pe 15 noiembrie Bucovina (austriacă) venea la Regat, iar pe 1 decembrie  o mare adunare populară de la Alba Iulia prcoclama unirea cu Ţara. Noua Românie, Marea Românie, va fi consfinţită prin Pacea de la Paris şi ulterior prin Încoronarea Regală de la Alba Iulia din octombrie 1922, moment organizat în totalitate de Ionel Brătianu, şi la care liderii opoziţiei nu au participat.

Un rege „liberal“

În perioada interbelică, Regele intră total în jocul partidei liberale, condusă de Ionel I. C. Brătianu din care nu va mai putea să iasă. Deja, deciziile sale erau considerate de către public şi liderii din opoziţie ca fiind dictate de moşierul de la Florica (moşia lui I.I.C. Brătianu).

Un moment delicat, dar pe care suveranul l-a tratat corect a fost cel al renunţării la tron al fiului său prinţul Carol. În ianuarie 1926, cu mare scandal, deoarece opoziţia considera  că brătienii l-au alungat pe Carol pentru că nu-i suporta, parlamentul adoptă legile prin care se ia act de renunţarea şi Carol şi instituirea unei Regenţe pe perioada minoratului lui Mihai, fiul lui Carol, născut în 1921.

Se pare totuşi că încercările sufleteşti la care a fost supus, l-au afectat pe domnitor. Începând din 1925 Ferdinand slăbea vizibil, şi avea numeroase crize de stomac. Diagnosticul a venit ca o lovitură în toamna lui 1926, de la un medic francez: Cancer la intestine. A încercat toate tratamentele inclusiv cu radium. Pe 27 mai 1927, regele Ferdinand a plecat din Bucureşti şi s-a retras la vila sa de la Scroviştea, apoi la Castelul Pelişor. A murit în grădina din faţa castelului în seara zilei de 20 iulie, într-un şezlong. A  fost înmormântat la Curtea de Argeş, alături de regele Carol I şi regina Elisabeta. 

Ferdinand cel loial

Ferdinand a fost un om bun, sufletist, cultivat, poliglot, un adevărat biolog, tolerant, libertin. Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, ca om de stat, a fost slab, infuenţabil, timid, fără voinţă, fără puterea de a impune, de a convinge oameni,  de a vrea, de a educa, de a-şi ţine în frâu membrii familiei.

Nicolae Iorga aprecia că „bunătatea lui Ferdinand I, aplicarea spre sentimentalităţi, dispoziţia de a se lăsa necontenit influenţat de familia sa şi de prieteni, şi nu mai puţin criticabila pornire spre intrigi şi curse contra oamenilor“. În marea sa misiune de arbitru între partide - misiune pe care unchiul său, Carol I, a îndeplinit-o atât de bine – regele Ferdinand era un învins, şi desigur, era conştient de această realitate.

România a ieşit însă victorioasă din marea încercare a războiului, şi-a dublat teritoriul şi populaţia, a devenit o societate modernă cu dreptul de vot universal garantat de Constituţia din 1923. Tot datorită acestui rege, fiecare ţăran care a luptat în Marele Război a fost împropietărit cu o suprafaţă care putea ajunge la 5 hectare.

Mai degrabă întorsătura fericită a războiului, marele noroc şi întregirea ţării au făcut din Ferdinand un erou al istoriei, primul care a reuşit, ori sub care s-a înfăptuit România Mare.