Se împlinesc, iată, mai bine de două luni de absenţă – motivată şi motivabilă – din paginile ,,Jurnalului prahovean’’.   Deşi nu  am scris un rând, am  continuat să  ard, perfect inutil, de altfel, în focul întâmplărilor care fac din România o ţară aflată tot mai depart de eternitatea ei. Am trăit, comparaţia cu Noica m-ar copleşi, o emoţie adâncă, tulburătoare în faţa colii albe, pentru că, vorba aceluiaşi, urmăresc nu să fiu original, ci să fiu cuviincios; or, a fi cuviincios  în faţa întâmplărilor  din România zilelor noastre este, practic, imposibil...

                Dar o iubire fără margini pentru ţara în care mi s-au topit înţelesurile de bărbat mă face să mă întorc la unealta scrisului, sperând că lumina din rândurile mele să (mai) călăuzească  vreun îndrăgostit rătăcit, aflat  în căutarea drumului.

                 ,,Trebuie să iubeşti România cu frenezie şi să crezi în ea împotriva tuturor evidenţelor, ca să poţi uita gradul de descompunere în care a ajuns’’. (Mircea Eliade, 1935).

                 Suntem tot în 1935, ca într-un prezent continuu blestemat, din cauza unei înspăimântătoare complicităţi. Toată lumea ştie că trăim un ceas întristat şi deznădăjduit, că suntem lichele şi neputincioşi, că ne îneacă descompunerea, laşitatea, cinismul; trăim într-o mlaştină socială  (Mircea Eliade, 1935).

                Adevărul că două treimi din români îl regretă pe Ceauşescu este, în egală măsură, un eşec al clasei politice (cu excepţiile rapid anihilate în nisipurile  mişcătoare ale omertei)  şi unul al elitelor noastre, care în loc să  traseze drumul naţiunii, măsurând cu echerul şi compasul inteligenţei , cu mâna dreaptă pe cartea sfântă, au preferat să-şi declare partizanate politice , cu atât mai clar afirmate, cu cât evidenţele care i-ar împinge la  scepticism  erau tot mai întunecate. Au ascuns greşelile celor pe care îi apărau, mai mult sau mai puţin dezinteresat, acuzând superior doar răul celorlalţi. In urma lor a rămas o ţară obosită de o luptă fără principii, între două tabere la fel de hămesite, la fel de lipsite de Dumnezeu...

              Elitele ar fi trebuit să fie cele morale, pentru că ele sunt mai presus de cele intelectuale, spune Ţuţea . Mie îmi plac oamenii care fac judecăţi continuă  filozoful. Din păcate, în România tristelor noastre de zile  oamenii judecă. Doar judecă. Rece, tăios, până la exterminarea adversarilor.  Privind  cu scârbă mahalaua ineptă (aţi uitat de, acum, popularul Baconsky?), pentru ca apoi să-i ceară totul , într-un xerciţiu de imoralitate absolută.

              Ca într-un film ce rulează neîncetat de aproape două decenii (de când moartea lui Corneliu Coposu a trimis ţara în câmpul luptelor fără Dumnezeu) în faţa unei săli prostite de atâta manipulare  cabotină, nişte personaje cu foarte mulţi bani, de a căror provenienţă nu vor fi întrebaţi niciodată, vor veni – din nou – să ne ceară votul, nouă celor care  nu suntem ca ei, ci săraci, sărăciţi şi fără speranţă, nişte sclavi fericiţi ai noilor timpuri...

                În loc să îndrăznim să gândim o lume nouă, o cârpim pe cea veche, cu mereu aceleaşi personaje din lumea lor, dintr-un sistem care nici nu moare, nici nu se predă. Iară noi, noi epigonii ... rămânem, naivi îmbătrâniţi, prizonierii de pe nava unor şmecheri pe care sfârşim – incredibil – prin a-i adula.

              Pentru toate acestea şi pentru toate câte nu pot fi povestite, vă invit, dragii mei, la ridicol:  Nu-mi aduc aminte de vreo schimbare la faţă a omenirii, de vreun  salt îndrăzneţ  la înţelegere care să nu fi părut contemporanilor ridicolă;  orice depăşeşte prezentul şi limita înţelegerii pare ridicol (Mircea Eliade).

             În faţa spectacolului ridicol la care asistaţi fiţi, dumneavoastră înşivă, cei care sparg barajul de normalitate, fiţi antemergătorii aşteptaţi !

             Şi pentru că nu avem de trăit decât două zile, nu merită să ne trâm sub nişte nenorociţi demni de tot dispreţul ! (Schopenhauer)