La apariţia cărţii lui Lucian Boia  „De ce este România altfel ?”,  un oftat de admiraţie  i-a străbătut  pe toţi cei aflaţi  într-o lungă şi înfrigurată  aşteptare. Cum să nu fii de acord cu profesorul Boia, când  acesta  se ridica hotărât împotriva  mistificării  patriotarde  a  istoriei naţionale,  pe care o definea  o paradoxală combinaţie  de superioritate  iluzorie, cu un obsedant complex de inferioritate, cerându-ne  să fim acei „oameni  capabili să discutăm inteligent probleme ce se discută azi”.

    Cartea  profesorului, altfel un exerciţiu inteligent şi seducător, trece încet în amintire, în timp ce starea  României, aceea a unui pacient căzut pradă tăcerilor învinse, cheamă dramatic la cătarea adevărului izbăvitor . Iată de ce ne propunem să răspundem la întrebarea  de ce este România aşa ?  şi nu altfel, chiar dacă  astăzi pare mai important  să afli totul despre cei ce pune întrebările, decât să iei în serios realităţile din care acestea izvorăsc.

Integrarea  în NATO, soliditatea  alianţelor şi statutul de membru al UE sunt cele două obiective majore îndeplinite  ale politicii noastre externe. Niciodată în istoria ei,  România nu s-a aflat, din această perspectivă, într-o zodie mai fericită. Şi, cu toate acestea, un sentiment tot mai greu, în care disperarea şi exasperarea se întrepătrund, pune stăpânire pe sufletele noastre.

     Îmi propusesem să scriu despre învăţământ  şi îmi pregătisem argumentaţia plecând de la afirmaţia excepţională a lui Spiru Haret -  Cum  arată şcoala astăzi, aşa va arăta ţara mâine-când  am aflat dintr-un  jurnal  că în România  anului 2013,  60% dintre  români au  încă toaleta  în curte  şi asta în timp ce, a continuat jurnalul,  numeri cu sutele investiţiile enorme şi fără rost care au răsărit în satele româneşti cu câţiva ani în urmă.

     Este imposibil, pe de o parte,  să nu te revolţi, gândind la anii furaţi şi irosiţi de după 1989 şi, pe de alta,  să nu încerci să rupi acest blestemat lanţ  al  tăcerii cu care ai fost  legat, cu larga şi senina ta complicitate..

     Cu toate  lacrimile fugare  ce  însoţesc  înălţarea Tricolorului,  cu toate semnele de fidelitate, executate mecanic,  la auzul Imnului naţional ( ale cărui cuvinte rămân străine pentru cei mai mulţi), cu mult  pre rare  excepţii,clasa politică românească e lipsită  de conştiinţă  naţională. Schimbând ideologiile de câte ori este nevoie  pentru a-şi atinge scopul, ideologii cu care, de fapt, nu a fost niciodată  cu adevărat solidară, clasa noastră politică a refuzat  să privească, altfel decât interesat,  la interesul naţional.  Cu alte , dureroase cuvinte , i-a lipsit  viziunea unitară, integratoare. În faţa crizei (şi, slavă Domnului!,  am trecut prin atâtea) valorile puternice se unesc.

     2013 găseşte România dezbinată,  cu oameni uniţi doar în jurul intereselor  imediate şi nu în jurul uni proiect naţional, capabil să genereze încredere şi sinergii .

      O ţară ca o  pradă...