"El [Eminescu] avea ca atare un suflet etic, simţitor la toate ideile şi sentimentele, care alcătuind tradiţia unei societăţi, sunt ca grinzile afumate ce suţin acoperişul unei case, nefiind lipsit totdeodata de viziunea unui viitor mai drept. Nu nutrea nici o aspiraţie pentru sine, ci numai pentru poporul din care făcea parte, fiind prin aceasta mai mult un exponent decât un individ [...].

Eminescu a fost, într-un cuvânt, un om înzestrat să exprime sufletul jalnic sau mânios al unei mulţimi în primejdie de a fi strivită de puterile îndârjite ale lumii vechi, să o învioreze cu vehemenţă şi s-o împingă înainte, aratându-i viitorul în chipul unui trecut idilic şi pe care soarta l-a aruncat într-o societate părând entuziastă de progres si grabită de a-i lepăda veşmintele vetuste, dar hotărâtă a nu abandona nimic din privilegiile ei [...].

Astfel se stinse în al optulea lustru de viată cel mai mare poet pe care l-a ivit şi-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie, şi peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, şi câte o stea va vesteji pe cer în depărtări, până când acest pamânt să-şi strângă toate sevele şi să le ridice în ţeava subţire a altui crin de tăria parfumurilor sale."

                                      (GEORGE CALINESCU: Viaţa lui Mihai Eminescu)

P.S.

       Într-o vreme în care un fel de puteri decăzute au pus stăpânire pe stările sufleteşti ale prea multora dintre noi, Eminescu rămâne călăuza nepereche, lumina fără de care nu putem înainta.

Restul este o dureroasă tăcere.........