Am cǎzut iarǎşi la examenul de verticalitate. La proba ,, prin noi înşine”, am ratat toate rǎspunsurile, acceptând, cu umilinţǎ, sǎ fim puşi la colţ; mai mult, ne-am grǎbit sǎ ne aliniem la Porţile puterilor, cu temele fǎcute prost, la ceas de searǎ, într-un exerciţiu explicativ, pe cât de slab pregǎtit, pe atât de inutil.

La capǎtul unei zile ,,de furtunǎ şi cutremur”, în mai 1891, Ion C. Brǎtianu murea, lǎsând moştenire conceptul ,,prin noi înşine “,care, mai presus de o doctrinǎ economico-politicǎ teoretizatǎ la inceput de secol XX, era simbolul unor aspiraţii naţionale demne, într-o conjuncturǎ internaţionalǎ nu mai puţin complicatǎ decât cea de azi. La moartea marelui om politic, Regele Carol îi sǎruta, înlǎcrimat, mâna, iar Bismark îl elogia, socotind ,, cuvântul sǎu mai mult decât o sutǎ de ambasadori”.

Ca într-un blestem de neînţeles sau înţeles doar de iniţiaţi şi neîmpǎrtǎşit vulgului lǎsat sǎ se sfârtece într-un rǎzboi al minciunilor fǎrǎ de sfârşit, ca într-un mers în gol prin istorie, ne întoarcem cu speranţǎ tocmai cǎtre aceia ale cǎror calcule ne-au lǎsat prizonierii puterii nesfârşitelor stepe, care a distrus cu metodǎ fibra acestui neam. Nu înţelegem nici cǎ istoria se repetǎ dureros pentru cei care nu vor sǎ-i desluşeascǎ sensul, nici cǎ un popor îngenuncheat nu va fi luat niciodatǎ în seamǎ cu adevǎrat. Dar pentru a înţelege mai bine ce ni s-a întâmplat în anii scurşi între hǎituirea prin munţi a celor ce însâgerau cerurile  în aşteptarea avioanelor americane şi întâmpinarea entuziastǎ şi catifelatǎ a marelui licurici, ajunge sǎ rǎspundem la întrebarea: ,,De ce nu au venit americanii în ’45?”.

Cu patru ani mai devreme, Agenţia de propagandǎ a Statelor Unite o însǎrcineazǎ pe Ruth Benedict, strǎlucit antropolog al vremii, sǎ scrie un studiu despre cultura şi comportamentul românilor. România declarase rǎzboi puterii de peste Ocean şi lǎmuriri deveniserǎ necesare celor ce decideau la Washington. Informaţiile au venit din trei surse- literatura de specialitate, interviuri cu personalitǎţi ale vremii şi declaraţiile unor români stabiliţi în America, iar studiul a fost publicat  în 1943.

Omul din România este vǎzut drept un individ impulsiv, violent, iar religia practicatǎ în ţara noastrǎ nu respectǎ adevǎratele canoane creştine. Bazându-se pe interpretarea unor proverbe precum ,,Capul plecat sabia nu-l taie” sau ,,Sǎrutǎ mâna pe care nu o poţi muşca”, autoarea afirmǎ cǎ românii trǎiesc într-o societate în care a sǎruta mâna superiorului este o practicǎ obişnuitǎ, ei fiind umili şi supuşi. Nici onoarea nu are o  valoare prea mare, conchide Ruth Benedict, analizând  pilde precum ,,Onoarea nu ţine de foame”. Concluzia este cǎ idealul românesc este hedonismul, având ca expresie un  oportunism specific.

De ce ar respecta cineva un popor, care, deprins cu mitul imperfecţiunii sale,aşazǎ cârma în mâinile celor care rǎtǎcesc mereu drumul?

Ţara are nevoie de adevǎr şi de voci credibile care sǎ-l rosteascǎ. Nu putem continua aşa! Unul dintre principiile vechilor templieri era acela al unei obedienţe demne. Ignorându-l, vom respira prin alţii pânǎ ne vom fi uitat deplin…