Nu am mai mers de mult cu trenul. Erau ani când drumul de la Bucureşti la Sinaia făcea parte din raţiunea mea de a fi. Mă obişnuisem cu două lucruri: cu monotonia navetei şi cu amestecul viu şi „colorat” de vorbe şi gesturi ale colegilor mei de călătorie.

               Nu mă uitam decât arareori la gările a căror înşiruire îmi era cunoscută. Dar, când şi când, izbucnirile roşii ale muşcatelor îmi bucurau dimineţile de bucureştean exilat din Cetate de politica de repartiţii a statului socialist. Era o explozie de frumuseţe în cenuşiul anilor mei de tinereţe, mereu nemulţumiţi de un prezent devorat, totuşi, cu pasiune.

               La mai bine de treizeci de ani, întâmplarea mă pune să repet experienţa. Nu vă ascund emoţia, cu totul neaşteptată, dar şi dezamăgirea ce a însoţit-o! Celui de acum i se dezvăluia aproape cu neruşinare imaginea unui deşert cenuşiu, de la care nu puteai avea mari aşteptări, pentru că lipsea aproape totul: ordinea, decenţa unui peisaj îngrijit, roşul aprins al florilor din ghivece. Până şi numele gărilor pălise, lasând loc unei tristeţi de sfârşit de lume.

             Ce mesaj despre noi transmite paragina locurilor, unde ne aşază, cu adevărat, indiferenţa criminală a multora dintre români, pe care, de cele mai multe ori, doar teama îi determină să facă nimic mai mult decât ceea ce trebuie.

              Ştiu că ne privim cu mare îngăduinţă. Cum ne privesc, însă, ceilalţi?

               În Antropologia lui,  Kant scrie că turcii obişnuiau să caracterizeze ţările prin care treceau după trăsătura lor cea mai vizibilă, verificată de istorie. Astfel, Franţa era ţara modelelor, Anglia, cea a proastei dispoziţii. Spania era considerată ţara strămoşilor iar Polonia, ţara domnilor. În fine, dar nu în cele din urmă, Italia avea atributul de ţară a fastului, iar Germania, ţara titlurilor. Despre Muntenia şi Moldova, despre strămoşii noştri, nicio vorbă! Iată că nedreptatea este reparată în zilele noastre! Harta prejudecăţilor sau cum se văd europenii între ei plasează România într-o postură lipsită de nobilitate, numele Ţării fiind asociat de cele mai multe ori cu hoţia. Polonezii ne consideră ţigani, iar turcii ne asociază cu pământul ţiganilor. Singurii mai concesivi sunt francezii, pentru care românii sunt rudele sărace de la marginea Europei (probabil că sondajul a fost făcut înaintea scandalului mediatic de ultimă oră ...).

                  Suntem o ţară de jupâni, mai mari sau mai  mici, străbătută de o mândrie spontană şi abruptă din care foarte rar se încheagă atitudini constructive fundamentale. În romanul său ce a bulversat anii comunismului - Calpuzanii - profesorul Silviu Angelescu fixează memorabil această stare de spirit : ...fiindu noi, cum se ştie, un neam de oameni ce prea lesne punem fruntea-n pământ, că ne e grija mai mult pentru ticălos trupul nostru, iar nu pentru sufletul cu care-om merge înaintea judecăţii lui Dumnezeu!

                    România trebuie să se întroarcă acasă din exilul ultimilor ani! Altfel vom ajunge să împărtăşim lucid şi dureros vorbele lui Petre Ţuţea : Nu mă consolează de faptul că sunt român decât Eminescu, Blaga, Nae Ionescu şi răcoarea câtorva biserici.

                       Restul sunt vorbe....                            

                 P.S. Nu l-am cunoscut pe profesorul Boaru, dar faptul că am împărţit aceeaşi rubrică  mi l-a transformat într-un aproape. În ultimul său articol vorbea despre naştere. Din păcate, cercul vieţii i s-a închis la numai câteva zile după aceea. Dumnezeu să-l aibă în pază!