O lege de neşters a naturii vrea ca tot ce e viu să cunoască şi răsăritul, şi crepusculul, şi naşterea, şi moartea. Nimic nu se sustrage acestui precept, regnul vegetal şi cel animal deopotrivă, în infinite forme diferite, se supun unor norme imuabile.

Plantele, de la cele mai simple la cele mai complexe, germinează din „mirabila sămânţă”, se dezvoltă, înfloresc, rodesc şi mor. Speciile animale, de la efemeride la homo sapiens sapiens sau, de ce nu, la homo ludens, îşi duc, din vremuri imemoriale, destinul spectaculos sau contorsionat, străbătând fiecare din etapele ancestral hărăzite.

Dar nimic nu este mai sfâşietor şi mai profund ca apropierea omului de moarte. Civilizaţia modernă, minimizând riscurile şi adâncind rafinamentul existenţei, uneori într-o adevărată sfidare a naturii, a făcut din partea finală a vieţii, din bătrâneţe, un experiment necunoscut cu doar câteva decenii în urmă.

Deloc întâmplător, una din obsesiile evoluţiei umane, de la alchimiştii medievali aflaţi în perpetua căutare a pietrei filozofale, capabile să transforme orice metal în aur, dar şi să ofere tinereţe veşnică, la savanţii excentrici sau eficienţi din laboratoarele secolului al douăzeci şi unulea, este prelungirea vieţii cu orice preţ, într-o formă cât mai puţin alterată.

Ceea ce ne scapă dintotdeauna, fiindcă, nu-i aşa, „Toate-s vechi şi nouă toate”, priveşte spiritul. Pentru că, dacă medicina modernă poate prelungi agonia trupului care se năruieşte sau poate face să pulseze artificial, încă o vreme, o biată inimă pe jumătate stinsă, complexul creier omenesc, vremelnic sălaş al spiritului, se sustrage trufaşelor noastre tentative de a-i menţine funcţionalitatea şi viaţa. Îndopat cu medicamente şi silit de aparate tot mai sofisticate, creierul uman se prăbuşeşte după legi numai de el ştiute: memoria devine confuză sau trăieşte străfulgerări de o cutremurătoare acurateţe, fluxul ideilor impresionează prin logică sau prin obnubilare, mişcările comandate de sistemul nervos central capătă fluenţa baletului sau poticnelile copilăriei.

„Când erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti”, îi spune Iisus lui Petru în Evanghelia după Ioan.

Şi în acest fior, în această şovăire finală, ce altă izbăvire mai binefăcătoare decât moartea?