Anul acesta se fac 27 de ani de când România a încheiat-o cu regimul comunist de dictatură şi a început democraţia întrezărită cumva în perioada monarhiei de acum o sută de ani.
În anii aceştia, ne-am familiarizat cu tot felul de concepte tipic democrate, ne-am familiarizat cu instituţii, am ajuns să le cunoaştem expert şi, după ce ni le-am dorit atâta vreme, ne-am pus toate speranţele în ele şi am crezut mult timp în binefacerea lor- chiar şi atunci când evidenţele arătau contrariul- am ajuns să le urăm, să le contestăm, să nu ni le mai dorim sub nicio formă şi să le considerăm sursa tuturor relelor.

De la nouăzecistul „Aţi minţit poporul cu televizorul!”, cauza necazurilor reale sau închipuite la români, s-a trecut la Parlament, la partide, ca, încet şi sigur, mai nou, să se ajungă la tot ce înseamnă politic în România.

Motiv pentru care am şi s-a revenit la teza tehnocraţilor. Reminiscenţă a unui alt hei-rup românesc antipolitic, s-ar spune, şi a celor 10 000 de specialişti cederişti, care au reprezentat una dintre cele mai mari şi mai goale în acelaşi timp gogoşi electorale, ce, am crezut noi, va termina odată şi cu comuniştii şi cu oamenii de dinainte puşi pe te miri unde prin locurile de influenţă ale statului.
Nu a fost să fie. Evident, nu am văzut nici specialiştii, nici lumina de la capătul tunelului şi nici ceea ce ne promiseseră ani la rând cei care ne-au tot cerut, mai mult sau mai puţin politic declarat, votul.

Iar acum, din nou, am ajuns la tehnocraţi. Câţiva dintre rămăşiţele şi aşa nevăzute ale celor 10 000 de specialişti care sunt ca extratereştrii. Mulţi bagă mâna în foc că i-au văzut, alţii jură că au fost răpiţi, ba şi însămânţaţi, însă, oricum, consecinţele au fost de fiecare dată dezastruoase şi niciun oficial nu recunoaşte existenţa lor, pe care o trece la capitolul aberaţii ale iubitorilor de conspiraţii şi, în consecinţă, deviaţii de la normalitatea minţii.

Ei, şi uite că, de câteva luni, noi avem un guvern de aliens cum s-ar spune. Şi nu oricare aliens. Ci de pe planeta cea mai de soi. Cea bruxelleză, care dă ceasul pentru fiinţele de rând, dictându-le de la cum să îşi taie animalul de pe bătătură până la ce bec să folosească şi ce să mănânce la lumina lui.
Iar tehnocraţii noştri bruxellezi, cu expertiză lărgită în totul nimicului, veniţi pentru a aduce, pasămite, un suflu nou într-un mediu îmbâcsit de răsuflarea grea de usturoi şi ţuică a politicii, ne-au apărut iar mesianici aşa cum ne-au mai apărut şi alţii, fie ei specialişti sau nu, politicieni sau nu.

De ce vorbesc acum sau, mai precis, tocmai acum de ei? Când tot ceea ce pare că este mai important este campania ce stă să înceapă?
Vorbesc pentru că, între tehnocraţii declaraţi apolitici din Guvern şi politicienii sadea de 27 de ani nu este nicio diferenţă în bine. Ba, aş putea spune invers. Şi că, într-o formă sau alta, ei au reuşit să ne administreze cea mai mare păcăleală pe care am putut-o avea în toţi anii ăştia. Şi nu au fost puţine. Nici mici. Şi nici fără urmări grave asupra noastră. Poate nu ar trebui să uităm asta când ne vom gândi cu cine să votăm şi când mai credem că tehnocrat înseamnă apolitic şi bun, iar politic înseamnă eminamente rău şi poate nu ar trebui să mai ajungem de fiecare dată la extreme.

Azi, văd cum un sondaj arată că 38,5% dintre români declară că preferă un guvern de tehnocraţi pentru că aduce mai multă competenţă (faţă de 50,5% în noiembrie 2015), în timp ce 40,9% spun că preferă un guvern politic (faţă de 32,1% în noiembrie 2015). 20,6% dintre respondenţi nu ştiu sau nu răspund (faţă de 17,4% în noiembrie). La fel, 31,6% dintre respondenţi ar dori un guvern de tehnocraţi şi după alegeri (faţă de 37,2% în noiembrie 2015), în timp ce 42,2% ar preferă după alegerile parlamentare din 2016 un guvern politic, format din cei care câştigă alegerile (faţă de 34% în noiembrie 2015). Procentul non-răspunsurilor este de 26,3% (faţă de 28,8% în noiembrie).

Cred că este relevant pentru modul în care facem alegeri pe care ajungem apoi, când din păcate este prea târziu, să le regretăm. Acum...Pentru orice alt guvern netehnocrat şi complet politic astfel de cifre ar însemna de multe ori diferenţa în ani dintre putere şi opoziţie. Pentru guvernul Cioloş, cel apolitic şi profund specializat, ce poate însemna însă? Cum poate o simplă retragere a sa, care, oricum, este una inevitabilă să afecteze aceşti specialişti în aşa fel încât să le fie taxat golul de expertiză?

Pentru ce ar trebui să sprijinim şi să credem în bunele intenţii ale acestui guvern ce acţionează ca şi cum ar vrea să schimbe totul din temelii, deşi singur recunoaşte că este mai mult decât vremelnic şi mai mult decât inutil? Şi, mai ales, singur demonstrează cât este de incapabil să pună în practică lucrurile bazale, nemaivorbind de ceea ce pretinde că ar dori să facă.

De ce ar trebui să credem în intenţiile sale bune şi apolitice (bineînţeles!) atât timp cât zilnic îmi demonstrează că acţiunea lui este angajată politic la atâţia stăpâni că nici el nu mai ştie cui să răspundă mai întâi şi pe cine să mulţumească. Dacă înainte ştiam de partea cui se află guvernul şi în numele cui operează, putând astfel să-l taxăm cu instrumentul de putere pe care îl avem la dispoziţie, acum, în prag de alegeri, pe cine ar trebui să taxăm cu votul nostru pentru un guvern mai mult decât atehnocrat, mai dezlânat, şi mai periculos prin incompetenţa şi dezordninea produsă în spiritul ordinii decât toate guvernele politice de acum? Fără să ajungem iar la aberaţia negării complete ce se întoarce, vedem bine, tot împotriva noastră.

Să vin alegerile, zic, căci, paradoxal, acum nu mai sunt tehnocraţii cei care trebuie să ne scape de politicieni, ci invers. Crudă soartă, trist joc, genială piesa.