După o copilărie, tinereţe şi, pentru unii, şi o maturitate petrecute cu raţii pentru orice, a putea beneficia din plin de ceea ce curentul electric este capabil să ofere reprezintă pentru majoritatea un vârf al libertăţii depline, al democraţiei şi un garant în sine al drepturilor pe care, teoretic cel puţin, fiecare fiinţă umană ar trebui să le aibă.

După ani de Moş Gerilă sobru, sărăcăcios şi mirositor de la o poştă a propagandă comunistă, a-l avea pe Moş Crăciun la discreţie şi chiar pe suprasaturate este unul din lucrurile scrise pe biletul de intrare în rândul lumii civilizate care pentru noi mereu s-a situat spre vest şi vestul extrem. Iar lumina şi Moş Crăciun, cum s-ar spune libertatea şi civilizaţia, îşi dau mâna cu brio în fiecare lună de decembrie şi sub forma decoraţiunilor care năpădesc în fiecare urbe spre delectarea nu numai a copiilor, dar şi a adulţilor ce se simt îndreptăţiţi ca, măcar o dată pe an, să trăiască într-o atmosferă care să îi poată face să creadă că sunt importanţi pentru cei desemnaţi să conducă, că binele şi liniştea lor contează, chiar dacă sub forma unor lumini ce îţi iau ochii nişte seri la rând atunci când Crăciunul şi Anul Nou sunt pe aproape. Anul acesta, nu mai este nicio noutate, Ploieştiul întâi nu a avut lumini de sărbătorile de iarnă.

Apoi, a primit ceva cât să nu fie beznă totală şi lumea să nu mai adauge şi lipsa asta acută pe lista multor altor lipsuri acute şi cronice ce vor fi dezbătute în anul electoral ce, în Ploieşti se pare, îşi va face intrarea mai mult pe întuneric, decât pe lumină. Spitale prea dotate, curate şi cu tot ce le trebuie nu prea avem în Ploieşti.

Nici cu şcolile nu stăm prea bine. Nici cu străzile. Nici cu mijloacele de transport. Nici cu ...tot ceea ce nici toată România nu stă prea bine. Spre deosebire însă de toate acestea şi de toate celelalte localităţi mai mici sau mai mari ale ţării, Ploieştiul nici la capitolul luminiţe de sărbători nu stă bine. Bineînţeles, ar putea părea pueril, dacă nu de-a dreptul prostesc ca, în timp ce ţara arde, din păcate, chiar şi la propriu, babele din Ploieşti să se pieptene, plângându-se că nu îşi văd pleata în oglindă din lipsa becurilor. Nu am de gând să dezbat nici vinovaţii, nici ce s-ar fi putut face şi nu s-a făcut, nici de ce alţii au şi pot şi noi nu avem şi nici nu putem. Cred că este mai mult decât evidentă cauza pentru care lipsa luminilor sau prezenţa lor anemică a devenit una dintre multe alte efecte ale ei.

Mi-ar plăcea să nu avem lumini acum, ci, mai târziu, în primăvara şi toamna anului viitor, pentru a nu uita că întunericul sărbătorilor de acum nu este altceva decât pana minţii celor care au promis viziune şi care, în schimb, au oferit întuneric, dar şi cecitatea noastră permanentă pe care avem impresia că ne-o putem repara cu câte două-trei beculeţe ce ni se aruncă în ochi cât să nu zică nimeni că sănătatea noastră este, dacă nu irelevantă complet, cel puţin un element dispensabil în pauza de respiraţie dintre două voturi.