„Ţară de secături, ţară minoră, căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei...  Aici ne-au adus politicienii ordinari, hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti...  Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală”. Nu-mi amintesc de o caracterizare mai dureroasă la adresa naţiei decât aceasta, făcută de Octavian Goga în 1916. Sigur, putem face caz de apartenenţa poetului la extrema dreaptă, la înclinaţiile sale pro-naziste şi antisemite ; n-ar trebui însă să uităm că la începutul secolului al XX-lea, el a fost unul dintre cei mai înverşunaţi mesageri ai aspiraţiilor naţionaliste ale românilor transilvăneni, prim-ministru al României (chiar dacă pentru o scurtă perioadă de timp) şi Membru al Academiei Române aproape 20 de ani.

Nu fac apel la vorbele lui Goga doar pentru asemănările izbitoare cu situaţia actuală a politicii româneşti. Remarc însă că poetul vorbeşte totuşi despre o ţară, bolnavă este adevărat, furată, urâţită moral şi geografic, dar totuşi o ţară ; o ţară care în istoria sa politică a trecut prin fel de fel de regimuri, care mai de care mai despotice sau mai democratice, dar niciunul dintre ele nu a distrus-o mai apăsat decât a făcut-o clasa politică postdecembristă, ducând acest popor într-o fundătură greu de imaginat. Vreme de un sfert de veac, cuvinte de magie neagră – democraţie, libertate a cuvântului, reformă – nu au făcut altceva decât să mascheze corupţia, jaful, abuzul, incompetenţa, trădarea, promovate ca politici de stat. Pentru generaţiile de azi, întrebarea existenţială este dacă mai avem o ţară ; România a fost practic distrusă, iar cauzele şi „modalităţile de operare” sunt multiple. Putem da vina pe cei „de-afară” care ne-au făcut tot soiul de şicane, care au intervenit brutal în organizarea noastră, pe „investitorii strategici” din afară şi din interior, care, prin strategii mafiote şi criminale, ne vând acum la supra preţ propriile noastre resurse. Ar fi prea simplu, altul este răspunsul: nu era posibil acest lucru fără complicităţi din interior, fără interese personale, sau fără o mare doză de prostie. Mă conving în fiecare zi că trăiesc într-o ţară „capitalistă” vândută pe bucăţi, secătuită şi guvernată cu sfidare, cu neruşinare, cu infantilism politic, ţară care nu a luat drumul Europei, ci bântuie într-o lume în care furtunile sunt dirijate de „stăpânul” mai puternic.

Nu ştiu dacă o să mă ierte patria mamă pentru ceea ce scriu, dar nu cred că prin aceste rânduri i-am întors spatele. Adevărul e că icnelile patriotarde ale unora nu fac dacât să-mi amintească că alţii ne stabilesc soarta, alţii iau deciziile vitale, alţii se folosesc de bunurile noastre. Şi când mărim lefurile cu un leu, trebuie să cerem voie FMI – ului, americanilor, austriecilor, etc., etc… În schimb, ministrul de Externe al  Austriei a cerut ca alocaţiile pentru copiii de români din Austria să fie la nivelul celor din România, nu al ţării în care muncesc părinţii. Mare neobrăzare a oficialilor unei ţări care n-au nici o jenă în a plăti pensii şi salarii din profitul obţinut prin exploatarea ţiţeiului românesc, a pădurilor din România, a muncii românilor. De bunăvoie, nesiliţi de nimeni, facem azi parte dintr-un Imperiu mare şi (măcar teoretic) puternic, dar suntem complet incapabili să şi contăm în el. Ne complacem în situaţia de colonie, de societate condamnată, în care obedienţa, corupţia, laşitatea sunt răsplătite, iar onestitatea devine un sacrificiu de sine complet inutil.

„Luntrea statului român, condusă de piloţii orbi se lovise de stânca finală” spunea Mircea Eliade în 1937. „Nimeni n-a înţeles ce se întâmplă, dregătorii făceau politică, neguţătorii îşi vedeau de afaceri, tinerii de dragoste şi ţăranii de ogorul lor. Numai istoria ştia că  nu va mai duce multă vreme povara acestui stârv în descompunere, neamul acesta care are toate însuşirile în afară de aceea capitală: instinctul statal. Crima elitelor conducătoare româneşti constă în pierderea acestui instinct şi în înfiorătoarea lor inconştienţă, în încăpăţânarea cu care îşi apără „puterea”. Ei nu gândesc la altceva decât la milioanele pe care le mai pot agonisi, la ambiţiile pe care şi le mai pot satisface, la orgiile pe care le mai pot repeta”.

Aşa că mai lăsaţi-mă cu patria şi cu manifestările de „mândrie naţională” indusă propagandistic ca surogat de pâine. Nişte conducători adevăraţi ar trebui să se gândească doar la binele celor care populează această ţară şi a românilor de pretutindeni; şi, cine ştie, după ce vom ajunge la nivelul de bunăstare al celor pe care acum îi invidiem, poate vom reuşi SĂ NE LUĂM PATRIA ÎNAPOI !