Numai incongruenţe şi derapaje. Poticneli şi şonticăiri. Altfel, şolticării, glumiţe de bodegă încinsă sau placidă, un haz nebun, iresponsabil şi sinucigaş. Astea toate, sus, de fapt în stratosfera...pitică a ”lumpen-elitei” politice, dătătoare de legi(bine că nu şi de datini, vorba Eminului nostru drag şi intangibil ca statură) sau executante. Jos- adică  acolo de unde ”josul” îşi alege floarea inconsistenţei şi a nefăptuirii în viaţă- indemolabila somnie civică a massei paupere, dar cu clonţ şi pretenţii. Letargie grea, geologică, zdruncinată din când în când de vreo isterie, agitată de câte un puseu, înnebunită(”ţaţo,mă omor dupe!”) de libere interminabile, mângâită de telenovele turceşti, tâmpită de holbat la înmormântări ţigăneşti, la succesiuni regale... bulibăşeşti. Bulibăşim. În toate. Goi şi cu năzăriri ţanţoşe, pitici privind de sus, corigenţi dând meditaţii, specialişti în metafizica bolovanului care cade în capul mamelor de vipuri de viplă sau în cianuri ( aici întrecându-i chiar şi pe spionii germani, cei cu fiola în dinţi). Disparităţi halucinante sau mai degrabă comic- jenante pe care,  dacă le-am vedea măcar (de diagnosticat sau de tratat, nicio speranţă!), am putea să ieşim din hemiplegia socială în care ne-a încapsulat vegetativitatea noastră egotică. Să nu ne înşele protestele sindicale, ieşirile în stradă, blocările de drumuri, pseudo-civismele operetistice, de gen Mazăre.       Vă amintiţi de ”Curtea miracoleleor”, de anul trecut, din decembrie şi ianuarie, în care toţi câinii vagabonzi bipezi ai Bucureştiului,  vreo 300 de etilici şi scâlciaţi, cu grave şchiopătări la limbă şi cerebel, înnobilau cu puritatea revendicărilor lor Piaţa Universităţii. Dar de acel tulbure ipochimen, mereu turmentat (deşi ştia foarte bine cu cine votează), pre numele lui Dogaru, colon? Faţă de el, Coriolan Drăgănescu este o paradigmă de combustie patriotică şi de reflexe cetăţeneşti. Dar, cum am mai participat noi, direct sau prin dragii noştri pensionari, de aici ori din Moldova sau Oltenia de sud, la tot ce înseamnă vâlvătaie politică înteţită doctrinar! Pe colonul Dogaru şi minunata sa adunătură heteroclită de ciumeţi revendicativi îi alătur cu drag rememorativ altor momente cruciale ale istoriei contemporane  şi revoluţionare româneşti. Poţi uita pe iubiţii sindicalişti care dănţuiau ”pinguinul” în faţa guvernului? Apoi, nici acum nu s-a cicratizat rana mea afectivă provocată de suferinţa sau de amărâtul de tehnician tv care a ratat o sinucidere patetetic-patriotică de la balconul (ce zic eu balcon? amvon, acesta e cuvântul, fiindcă momentul acela rămâne sacru pentru mine) Parlamentului. Nu mă interesează că s-au descoperit culisele, ţesătura ascunsă, mobilurile cu ceva slin pe ele: că ultimii doi au fost plătiţi -dar nu răsplătiţi!- de o oficină felixiotă, că cololonul (merită un pic de cacofonie!) dădea cam 50 de lei pe zi fiecărui ambuscat participant la sufragiul public sau că, în totului tot, nu se dorea decât  ”scoală-te tu ca să vin eu!”.

Cam aşa explic paralizia în plăci a naţiei adormite de care vorbeam cu multe fraze obeze mai sus. Şchiopi şi balerini totodată, fonfi şi oratori ai nimicului vesel sau ai travaliului inexistent, ne/am învăţat al naibii de bine să măsluim situaţii şi regizăm din aparenţe, consistenţe de mucava. Celebrul teatru japonez al umbrelor este realizat de neofiţi sau chiar de nepricepuţi faţă de meşteşugul înmărmuritor al valahilor de a schimonoşi în câştigul lor realităţi crude, dure. Duplicitari, le întoarcem pe toate cum vrem; ipocriţi de parcă Moliere s-a născut pe Dâmboviţa şi l-a creionat pe Tartuffe după vreun boier autohton, ne plecăm în faţa unor puternici pe care mâine (cel târziu) îi vom saborda fără păs. Nu ”sabotăm”, căci asta presupune arătare la faţă, o lucrare sau o lucrătură vizibilă, cu autori cunoscuţi. Noi îi ”sabordăm”, adică scufundăm cu mâinile noastre o navă de care nu mai avem nevoie. Lasă că nici cu ”nava”, cu ... preopinentul, cu cel cu care ”defilăm”, nu poţi să spui că este inatacabil, vreo frumuseţe morală, vreun ”transatlantic”. Unul în sabordează, scuze: îl bagă în pământ pe Ceauşescu; altul îl dislocuieşte pe Roman, tocmai când Apaca se dispensa de Kent şi de valută... alţii (ăştia nu au nume, sunt doar gloată) îl detronează pe Geoană sau îl îmbălsămează cu onoruri pe Năstase, tot ca să nu mai poată să iasă, să se impună piticilor conmilitoni de sub giulgiul floral. Alţi doi, plus un neica-nimeni, tot colon dar cu trust, mări se vorbiră să-l ... nu ştiu ce, pe la apus de soare, pe un al treilea, mai ortoman. În fine, caz recent, un năbădăios adormit sesizează mucalit (ca un veritabil conviv de bodegă dobrogeană) că un „parşivel” îl are în vedere, cu giumbuşlucuri, ca să nu fie el prea la vedere... Dar ăştia doi din urmă fuseseră fârtaţi (împreună au nefârtatul al treilea) de vreo trei ani amar de zile. Deja în spatele fiecăruia s-au contabilizat o sumă de maliţii care face tare neverosimilă solidaritatea lor reală şi, până la urmă, măreţia impozantă a actualei conduceri. Unii de pe-acum frisonează (juisează, guiţă) de plăcerea viitoarelor, iminentelor dezvăluiri pe care adormitul şi parşivelul le vor eşapa într-o amplă flatulenţă tabloidă.

În rest, parşivenii strepezite, şmichirii prăfuite de mazete înălţate peste noapte ca zmee de carton. Ministrul Culturii, pe vremuri un intelectual (nu cărturar, nu mare profesor) stimabil, onorabil se produce cu o aserţiune levantină, vrută deşteaptă: ”în privinţa proiectului Roşia Montana, ca ministru voi vota cum îmi va cere Guvernul, iar ca parlamentar voi fi alături de preşedintele partidului”. Deşi am pus ghilimele, nu am reprodus tale-quale. Ideea, ca şi majoritatea cuvintelor semnificative sunt acestea, iar ele arată că nu avem lucrurile în acord, pe de o parte şi că, în acelaşi timp ne-am procopsit cu fiinţe nu numai duplicitare, dar şi ... dublicitare. Cu feţe duble. Sau cu mai multe. Păi, dacă nu-ţi convine ceva, renunţă la demnitatea exterioară, care te-a ridicat artficial, pentru a-ţi conserva o dignitate intrisecă. Una, ca ministru, alta ca parlamentar... Ciudat, bizar, vorba unui personaj ionescian. Şi, atenţie Barbu e profesor, are studii de sociologie, sau filozofie, e congruent sau susceptibil să ocupe jilţul de la Cultură, nu e clovnul de Mazăre, Gabriela Firea, primăriţa de la Craiova, şi alte fantoşe, şi alţi glandulari, şi alţi ampotrofagi politici.

Comedie proastă. Şi, de ce să nu remarc, un text prost despre această comedie proastă. Suportaţi şi dumneavoastră textul cum şi eu suport comedia! Mulţumesc!