Despre alegerea noului preşedinte s-a spus cam tot ce putea fi spus. Chiar dacă rezultatele din turul doi au surprins pe toată lumea prin mărimea ecartului dintre competitori, în bunul spirit autohton au apărut „cunoscătorii”, marii sociologi şi analişti care încearcă să ne convingă acum că nu sunt deloc uimiţi de ceea ce s-a întâmplat pe 16 noiembrie. Luminos precum curcubeul după ploaie şi viteaz ca rezervistul după război, şeful IMAS Alin Teodorescu ştia încă din mai că Ponta pierde alegerile. Cele şase case de sondare a opiniei publice acreditate de BEC s-au făcut de râs, punând în discuţie chiar rostul unor studii pe atât de mulţi bani şi cu rezultate atât de departe de adevăr. Cele 9 procente care l-au despărţit pe Iohannis de Ponta în al doilea tur au au fost „ghicite” cu o eroare de la 6 la 11 puncte procentuale; nu e de mirare că institutul Avangarde, care a fost cel mai aproape de realitate (52,1 la 47,9 pentru Iohannis) a devenit „stăpânul inelelor” iar Marius Pieleanu, şeful acestuia, un înţelept care face acum turul televiziunilor pe post de mama Omida, expertă a ghicitului în bobi.   

Sunt câteva lucruri generale care merită a fi constatate, la fel de importante ca analiza rezultatelor. În primul rând, e de remarcat că votul din primul tur a fost unul politizat, determinat în mare parte de rolul şi capacitatea partidelor de a-şi susţine candidatul şi de a-şi mobiliza electoratul. Cele 35-37 de procente care reprezintă nucleul dur, stabil al PSD-ului, s-au transferat candidatului Ponta, în timp ce Iohannis a avut parte de aproape 30%, averea celor două formaţiuni care acum formează noul Partid Liberal. Turul II a schimbat lucrurile, alegătorii având a opta între două persoane, fără a fi derutaţi de prezenţa mai multor candidaţi sau de zgomotul făcut de partidele mai mari sau mai mici. De fapt, alegătorii s-au aflat în situaţia de a da votul unui tânăr (prea tânăr) agitat, uşor arogant, împărţit între multiplele sale personalităţi şi adevăruri, captiv al unei grupări de demnitari având mari probleme cu justiţia, sau unui politician aşezat, echilibrat, cu bun simţ, care vorbeşte puţin dar care în lunga sa carieră din administraţie a dovedit că poate face mult. În turul II rolul partidelor a fost aproape nul, aşa încât rapiditatea cu care unii lideri sau şefi de filială de la ACL au încercat să-şi apropie o reuşită la care nu au contribuit cu nimic, nu dovedeşte decât nivelul de înţelegere şi calitatea acestor politicieni. Iar a încerca să le vorbeşti despre atitudinea populaţiei, născută instinctual din dorinţa de a echilibra o întrecere în care unul dintre candidaţi era prezentat ca şi câştigător, sau a le explica cum s-a materializat mediul on line într-o acţiune politica fără precedent, este deja pierdere de timp.

Am fost martorii celei mai retrograde campanii din ’90 până în prezent, atât în privinţa primitivismului mesajelor cât şi a filonului populist dizgraţios, utilizat de ambele tabere. Probabil că momentul de maximă inspiraţie a luptei politice pentru fotoliul de la Cotroceni, a fost acela al aruncatului cu vreo 80 de orătănii peste gard, în curtea celor de la ACL. Nu ştiu cine a avut o asemenea idee, dar când ai nişte comunicatori ca Firea, Şova sau Codrin Ştefănescu, nu trebuie să te aştepţi la nimic bun. Păşind cu exaltare din eroare în eroare, exacerbând furia alegătorilor urmare modului în care a fost organizat votul românilor din diaspora, cred că Victor Ponta a încercat să ne amintească că nu a vrut să candideze pentru funcţia de preşedinte, ci a fost împins de la spate de propriul partid. Dacă mai adăugăm rolul nefast jucat de tot felul de firme de consultanţă şi lobby din ţara sau din America, aduse pe sume exorbitante, avem un tablou complet al dezastrului PSD în aceste alegeri. Şi pentru că tot vorbim de rolul „sfătuitorilor”, n-ar trebui uitată prezenţa discretă a lui Felix Tătaru în staful de campanie a lui Iohannis. Strategul care l-a făcut de două ori primar şi tot de două ori preşedinte al României pe Traian Băsescu este, şi-a făcut din nou datoria, fiind unul din marii învingători ai competiţiilor electorale; cu toate acestea, la sfârşit declara cu modestie: „Fără greşelile voastre, azi Klaus Iohannis nu era preşedinte!”.

Dar să revenim cu picioarele pe pământ, după alegeri tot două Românii vom avea: România celor peste 80% de săraci şi exploataţi, care îşi duc traiul de la lună la lună în aşteptarea unor salarii şi pensii mizerabile şi Romafia Puterii, Justiţiei, clanurilor interlope, evazioniştilor cu sau fără dosare penale, ştiuţi sau încă  acoperiţi, afacerişti necuraţi cu statul. Nu ştiu dacă Klaus Iohannis este şansa noastră în smulgerea ţării din sărăcie şi foamete, dar parcă ar trebui şi noi să ne adunăm, să punem piciorul în prag, în aşa fel încît după prezidenţiale nici Ţarul, nici Obama, nici Merkel să nu ne confişte zestrea strămoşească, iar clasa politică în frunte cu noul preşedinte să stea în poziţie de drepţi doar în faţa naţiunii.