„În faţa legii stă un paznic al porţilor. La acest paznic al porţilor vine un om de la ţară şi se roagă să-l lase să intre la lege. Dar paznicul porţilor spune că el nu-i poate acorda acum intrarea.” Urmarea frazelor de început din scurta povestire a lui Kafka se ştie. „E cu putinţă, însă nu acum”, îi spune paznicul. Omul se hotărăşte să aştepte. Deşi convins că „legea trebuie doar să fie accesibilă oricui şi totdeauna”, se resemnează să rămână în faţa porţii, mai ales că paznicul îl avertizează: „Dacă te ispiteşte într-atât, încearcă să intri înăuntru, în ciuda interdicţiei mele. Bagă însă de seamă : am putere. Şi nu sunt decât păzitorul cel mai de jos. La intrarea în fiecare sală stau, însă, alţi păzitori, unul mai puternic decât altul. Pe al treilea nu mai pot nici măcar eu să-l privesc”.

Omul aşteaptă, şi aşteaptă, şi aşteaptă. Face numeroase tentative de a fi primit, se lasă supus de paznic unor mici interogatorii, foloseşte tot felul de stratageme ca să-l corupă pe cel pe care-l consideră „singura piedică pentru a intra la lege”. „Acesta e drept că primeşte tot ce i se dă, dar spune de fiecare dată: «Primesc numai ca să nu crezi cumva că n-ai făcut tot ce-ar fi fost cu putinţă».“ Îşi blestemă soarta, în primii ani, „fără să se mai gândească la nimic şi cu glas tare”, iar mai târziu, îmbătrânind, doar pentru sine. „Dă tot mai mult în mintea copiilor şi, de vreme ce de-a lungul anilor a ajuns să-i cunoască păzitorului până şi purecii din gulerul şubei, se roagă şi de pureci să-l ajute a-l îndupleca.“

Pe măsură ce-l lasă vederea şi i se apropie moartea, omul „recunoaşte bine în întuneric o strălucire care se revarsă de nestins pe poarta legii”. Unicul dar pe care-l capătă, înainte de a închide ochii, este explicaţia paznicului: „Aici nu mai putea nimeni altcineva să primească îngăduinţa de intrare, căci această intrare era hotărâtă numai pentru tine. Mă duc acum şi o închid”.

Destinul ne aşează, uneori, în faţa unor asemenea porţi. De cele mai multe ori, ele sunt unice într-o viaţă de om. Ni se lasă, totodată, şi o nemărginită libertate. Suntem liberi să plecăm, să ne părăsim poarta, dar cum mai putem oare trăi fără acea strălucire de nestins? Suntem liberi să forţăm intrarea, să înfruntăm paznic după paznic ca să ajungem în faţa legii, dar nu vom pierde atunci, dacă am reuşi, tot acel mister care ne-a sedus, farmecul lui?

În sfârşit, suntem liberi, şi aceasta este, cred, forma cea mai profundă de libertate, lipsită şi de laşitatea, şi de cruzimea celorlalte, suntem liberi să aşteptăm. Fără limite, fără condiţii. Câtă vreme sufletul şi trupul ne mai slujesc. Până când întâlnim unul din proteicele chipuri ale Morţii.

Pentru că, uneori, din străfundurile sălilor în care tânjim să intrăm, răzbate Îngerul, călăuza hărăzită să ne ţină cu blândeţe mâna în mâna ei, Hermes aducându-i-o înapoi lui Orfeu pe Euridice, refăcând cu prudenţă drumul din Infern spre lumină.

În acea străfulgerare a săvârşirii drumului visat stă toată viaţa noastră, nu pierdută, ci regăsită.