De la Curtea Miracolelor, evocată de Victor Hugo în romanul Notre-Dame de Paris, şi până la reportajele interbelice despre cerşetorii din Bucureşti ale lui F. Brunea-Fox, schilodirea trupească rămâne un mijloc de existenţă. O întreagă industrie a milei publice, care proliferează până în ziua de astăzi, uneori sub subtile forme artistice şi psihologice, creează un întreg panopticum de mutilări, care înmoaie chiar şi firile cele mai aspre. Regi neîncoronaţi ai anomaliilor naturii sau ai unei soarte nemiloase, schilozii născuţi, iar nu făcuţi îşi fac veacul prin intersecţiile marilor oraşe, târându-şi, printre automobilele luxoase, povara trupurilor contorsionate.

Cum spunea cineva, fiecare cerşetor „vinde o poveste“, şi îmi aduc aminte de milogul în haine rupte, care m-a oprit în parcarea din faţa Palatului Culturii, unde-şi făcea veacul, cu o frază paradoxală: „Aparenţele înşeală“. În altă ordine de idei, „povestea“ a depăşit de mult graniţele ţării şi, deşi nu ne place, nomazii noştri îşi vând acum poveştile pe alte meleaguri, scandalizând naţii întregi, deloc obişnuite cu această formă de parazitism social.

Beteşugurile din naştere sau dobândite împing o altă categorie de fiinţe umane, mult mai demne, la singurătate. Copii sortiţi să nu alerge niciodată, adolescenţi prinşi în chingile protezelor, adulţi purtându-şi handicapul în cărucioare nichelate, aceste făpturi sunt secondate, atât cât îngăduie biologia, de părinţi tânguitori, care-şi duc până la capătul zilelor crucea, revoltându-se, totuşi, clipă de clipă, împotriva ei. După dispariţia lor fizică, izolarea devine tot mai profundă, chiar dacă, uneori, ea capătă forma unei singurătăţi în doi.

Dar viaţa nu schilodeşte numai trupuri. În această lume ca o ruletă rusească, sufletele sunt supuse unor mutilări mult mai grave. Existenţa ca aventură, fracturarea biografiei, asumarea conştientă de ţeluri imposibile contorsionează fărâma de duh pe care, în mare mila Sa, Dumnezeu a aşezat-o în fiinţa umană. Pentru că, aşa cum spunea un mare scriitor, „Cât timp poţi trăi înfrăţit cu teroarea?“.

Strivite de societate, hăituite de oameni, lipsite de mediocrul instinct de conservare, făpturile cu sufletul schilodit îşi duc viaţa într-o continuă defensivă. Asemeni acelor războinici care-şi petrec multă vreme în junglă sau în linia întâi, pândiţi de mereu alte primejdii, dar cu reflexele şi intuiţia ascuţite până la nebunie, luptătorii existenţei cotidiene pierd, prin adaptarea la condiţiile de risc ridicat, accesul la bucuriile simple ale vieţii. Ameninţaţi tot timpul, ei reacţionează fulgerător, în toate situaţiile, ca în faţa unui atac. Apărând mereu, cu toate armele, un ideal îndepărtat care, uneori, s-a năruit de mult, ei devin neputincioşi în a percepe bunătatea, generozitatea şi spiritul de sacrificiu al fiinţelor din imediata lor apropiere.

La urma urmei, lumea nu-i alcătuită numai din ticăloşi, iar prezumţia de bună-credinţă oferă, totuşi, o firavă, dar unică speranţă.